EROS
Sub trandafiriul amurg, Thalassa se întoarse în odaia din far. Lungit pe pat, clipa pe care o trăise își urma adâncirea în sufletul lui. Lâncezirea în care ea îl aruncase îi ridicase nu numai cunoștința timpului, dar și a locului. Pe eul lui cel vechi îl căuta și nu-l mai afla. O altă entitate se altoise pe cea care fusese a lui. Era același, și era altul.
Sub trandafiriul amurg, Thalassa se întoarse în odaia din far. Lungit pe pat, clipa pe care o trăise își urma adâncirea în sufletul lui. Lâncezirea în care ea îl aruncase îi ridicase nu numai cunoștința timpului, dar și a locului. Pe eul lui cel vechi îl căuta și nu-l mai afla. O altă entitate se altoise pe cea care fusese a lui. Era același, și era altul.
Avusese de trecut numai un prag, însă dincolo de el i se
deschiseseră în față lumi de senzații a căror ființă nici n-ar fi lămurit-o mai
înainte. De fapt, poate că în corpul lui Thalassa nu mai era Thalassa, sau,
dacă mai rămăsese ceva din el, acest ceva nu mai trebuia să fie ținut în seamă.
Sufletul său fusese aproape scos afară din locuința pe
care și-o clădise odată cu intrarea lui în viața pământească, și înlocuit de al
lui Eros, care îi luase cu împrumut corpul spre a-și face din el o vremelnică
îmbrăcăminte.
Schimbarea trupească pe care zeul o îndeplinise asupră-i
nu i se înfățișa decât prin neînsemnătatea unei ușoare răni, însă abisul pe
care ea îl săpase într-însul era nemăsurat.
Afară, noaptea destindea peste insulă ca niște grele
aripi de corb. Văzute prin pervazurile ferestrei, împrejurimile farului se
frământau ca năluci negre. Marea era și ea neagră, iar nori furtunoși cerneau
văzduhul.
O descordare și o îndurerare a tuturor mușchilor îi
depărta însă somnul de ochi. Fără voie, privirile i se duceau printre cutele
norilor pe care îi vedea prin geamuri și de-a lungul cărora soarele, uitându-și
dârele, scapără scânteieri ca ale spinelei si almandinului, ca ale piropului și
morionului.
Dar somnul, spre ziuă, îl urca spre împărăția lui.
Valurile își încetaseră zbuciumările și zorile se vărsau limpezi.
Binefăcătoare, o adiere împrăștia peste tot un fel de fericire, era ca o
proslăvire a vieții în ciuda neajunsurilor sau chinurilor pe care le cuprinde
în ea. Iar când soarele se ridică, văzduhul se umplu cu rostogoliri de nori
albi și azurii, ce aci se făceau pasări și corăbii cu aripile și pânzele
întinse, aci munți și văi prăpăstioase, sau oști de uriași și șiruri de cai, cu
sărituri în doua picioare și cu pete de sânge pe nările lor spumate. Dar norii
de la răsărit, cât și cei de la apus ajunseseră de se împreunară și întreaga
întindere a cerului nu mai fu în curând decât o trandafirie fulguiala de petale
de flori de piersici.
Thalassa deschisese ochii în mijlocul acestei frumuseți.
Dar din acea zi începu pentru el o viață nouă. Vârtejul de flăcări își urma
încolăcirile pe care și le azvârlea pe după brațele și picioarele lui - cu care
îl lega cot la cot. De-ar fi fost ziua sau noaptea, focul cumplit nu înceta
să-l mistuiască. Prisosul de tinerețe și de putere se revărsa, ca de la sine,
din cupa prea plină.
Eros își iubea alesul, dar totdeodată își răzbuna de
împotrivirea ce întâmpinase din partea acestui suflet ce se închisese în el ca
într-o cetate. Istovirea pe care i-o pricinui îi puse astfel în auz șuierări ca
de crivăț. Amețeli îl lipseau de siguranța mersului. Din timp în timp, îi
pierea până și văzul, iar voința să facă vreo mișcare mai obositoare îl
părăsea.
August și septembrie desfășurară călduri cu totul mari.
Deși toamna se apropia, el s-ar fi putut crede în toiul verii. Moliciunea ce-l
covârșea nu mai era de biruit. Abureala dimineților urma să îl țină în ea ca
într-un mărgăritar trandafiriu. Marea și insula gâfâiau. Plantele din familia
balsaminelor - cine știe de ce vânturi însămânțate pe stâncă - își suspinau
parfumele încâlcindu-și-le unul într-altul. Întărâtate de soare, firele de
iarba își pregăteau rodniciile viitoare. Garofițele de câmp, romanițele și
gălbenașii, în căutarea vreunei urme de umezeală, pe care n-o găseau, își
înfigeau cu neastâmpăr rădăcinile printre crăpăturile pietrelor și, scurse de
snagă, se ofileau. De la o floare la alta și de la un fir de iarba la celălalt
se petrecea un schimb de împreunări nevăzute, precum este cel de la nesfârșitul
de mare la nesfârșitul de mic. Căci și între ce se vede și între ce nu e văzut
a fost și va fi aceeași puternică și neînțeleasă legătură ce apropie pe floare
de floare și pe om de Dumnezeu. Marea, în vremea aceasta, era sorbită, strat cu
strat, de soare ce, ridicând-o spre el, o schimba în aburi, și ce, subțiindu-i
și pe aceștia dincolo de marginile cunoștințelor, le smulgea trăsnetul ce
înfășoară pământul cu șerpuiri de foc ale căror iuțeli abia încap în mințile de
tot înalte.
Vântul se juca cu mireasma florilor, își încărca aripile
cu beția din ea și plămădea - ducând-o uneori mai sus, alteori mai jos, și
supunând-o când frigului și când căldurii - taina unor lumi ce nu numai că nu
pot să fie văzute, dar ce nici nu se pot închipui. Iar atât în acele lumi,
precum și în cele care cad sub simțurile noastre nu lucra decât aceeași
îmbrâncire căreia i s-a dat numele de dragoste sau de afinitate și al cărei scop
pare să fie desființarea totului în o obștească asemănare.
Nervii ce se încordează sau se dezcordează numai după
întipăririle primite dinafară și pe care le duc apoi la creieri, își vedeau
schimbate însușirile firești. Cunoștințele cu care era pus în legătură pe
aceasta cale se depărtau în adevăr neîncetat mai mult de cele care se află la
îndemâna celorlalți oameni. Spre a ieși din starea în care căzuse i-ar fi
trebuit puteri pe care nu le avea. Clipa temută și dorită se așezase în el ca
un stăpânitor crud.
Cufundați în adâncimile de sub frunte, ochii lui, a căror
sclerotica se ofilea, își sporeau strălucirea, încercuind-o cu cele două
șanțuri vinete ce se săpaseră sub ei - jgheaburi prin care i se scurgea
tinerețea și viața. Vederea i se exalta, îndoind pentru el mărimea lucrurilor
și vioiciunea culorilor.
Tendoanele picioarelor și brațelor abia mai ascultau de
poruncile ce li se dau de nervi. O lâncezeală aproape femeiască îi întârzia
mișcările, trăgănindu-i-le pe un ritm molatic. Frumusețea corpului și chipului
nu-i fusese atinsă de istovirea ce-l dobora; ea își pierduse numai din bărbăția
și sănătatea ei.
Rătăcind fără scop și când într-o parte a insulei, când
in alta, el lăsa brațele să-i atârne în voie și se târa mai mult decât umbla.
Mintea îi era tot într-o vreme lipsă de la orice. N-ar fi știut nici daca e
senin, nici dacă sunt nori, nici dacă e frig, nici dacă e cald. Era dus dincolo
de lumea pământească.
Dar amintiri din scurtul lui trecut îl redau vieții zisă
adevărată. Locuirea lui în Sulina îl recucerea.
Cât de frumos era, sau i se păruse lui, acel oraș. Călare
pe unul și pe celălalt țărm al Dunării, sub un cer oriental, și oglindindu-se
în micile valuri albastre ale marei curgeri de apă, acest oraș se rezema în
dreapta și în stânga pe nesfârșitele bălți ale Deltei. Frăgezimea trestiei și a
papurei îl înfășură cu verdea ei manta, pe când, în fața lui, marea alerga,
impunătoare, spre zări.
Șirurile de case cu două rânduri își culcau peste strade,
sub tânărul soare al lui aprilie, prelungirea umbrelor viorii. Clădite după
chipul locuințelor din climele calde, ele aveau terase în loc de coperișuri și,
deasupra lor, înfloreau leandri și rodii. Ferestrele erau, mai toate, apărate
de soare prin jaluzele verzi sau galbene, dincolo de care scânteiau prin
crăpături ochi de zori sau ochi de soare. O! dintre atâtea fete ce-i aruncaseră
de după ele trandafirii arzătoarele zâmbete, de ce, prin vraja unei minuni, nu
se ivea clipa de purpură care sa strămute pe vreuna în insulă, pentru ca dânsul
să-i cadă în față, trăsnit.
Dar Sulina, ca și toate celelalte orașe cu zâne, se
învălmășea departe, râdea și cânta fără sa-l știe, și el rămânea rob al
nemilostivei culmi, pisc prea înalt, dar pe al cărui vârf, legat ca pe un rug,
ardea de viu întocmai după cum ardeau creștinii din care Neron își făcea
masalele la treptele împărăteștilor lui scări.
Sosirea vaporului Comisiunei, poruncit să aducă
trebuincioasele întreținerii pe alte trei luni, era așteptată de el cu
înfricoșata nerăbdare cu care osânditul la moarte așteaptă vestea ce are să-i
hotărască soarta. Se gândea să ceară căpitanului - și aceasta nu era prea greu
sa i se învoiască - înlocuirea pentru o săptămână cu vreunul din oamenii de pe
vas, timp pe care îl va petrece în Sulina. Neapărat că, o dată acolo, nu s-ar
fi înapoiat în insulă cu nici un preț și - cine știe? toate se pot întâmpla -
n-ar fi fost cu neputință ca vreuna din îmbătătoarele malteze ale orașului
să-si oprească ochii de jeratic asupra-i.
Flori de Orient, cum sunt de obicei femeile acestor
locuri, mai toate sunt crini și boboci de trandafir aproape deschiși înainte de
vreme și mai toate sunt gata să soarbă - între treisprezece și patrusprezece
ani - flacăra cât de aprigă a celor mai pustietoare patimi. Își aducea aminte
că una, fată din părinți cu dare de mână, nu fusese oprită nici de vârstă și
nici de împrejurările care o azvârliseră, prin naștere, pe o treaptă lumească
înaltă, spre a se face nevăzută cu ciprioticul găligan de pe un vas de mărfuri
ce se adăpostise de furtună în port.
Și de ce nu i s-ar fi întâmplat și lui la fel? Pentru
întâia dată s-ar fi văzut oare un asemenea lucru, și nu știa el, până și din
basmele pe care Halimaua i le deșirase în minte, ca nu tocmai rar fete de
împărați își jertfiseră însăși viețile de dragul unui băiat frumos? Cât despre
el, pentru fata care l-ar fi iubit - săracă de-ar fi fost - n-ar fi găsit oare
într-însul mijloacele să se ridice deasupra celorlalți oameni și s-o dăruiască
cu toate podoabele lumești făcând-o și cea mai fericită dintre femei? Căci se
află oare putere mai mare decât a patimei și nu se schimbă ea, de câte ori e
arzătoare, în vâjeietoarea coardă de arc de pe care săgeata ce pleacă se duce
să lovească drept în țintă?
Dar vaporul Comisiunei, ancorând în sfârșit în fața
insulei, îi tăia orice nădejde. Nici unul dintre slujitorii lui nu primi sa ia
răspunderea îndeletnicirilor farului pe un timp cât de mic. Căpitanul îi
făgădui numai că îi va înainta cererea la Sulina și că i-o va sprijini.
Plecarea vasului îi spori îndârjirea. Octomvrie, ce
venise, se încărcase cu prisosul de putere al verii ce urmează să lucreze în
fructele coapte pentru ca ele sa așeze, după ce vor cădea la pământ, prin
sâmburii lor pregătiți pentru aceasta, temeiurile vieții unor viitoare
generații de pomi.
Așa se întâmpla și în simțurile lui. Ele, cu toate că
aerul se înviorase, fuseseră bătute de o prea mare zdruncinare pentru ca făptura
lui sa nu cheme viața prin toate fibrele și porii.
Pustnicia pe care o ceruse cu atâta dor i se făcuse
groaznică.
Ar fi părăsit insula înot numai sa iasă din ea. Dar
mintea îl îndrepta grabnic către un alt mijloc, și el se mângâia cu nădejdea
unei apropiate mântuiri.
Luntrea cu care venise acolo nu-l aștepta ea, în adevăr,
trasă pe uscat de trei luni, și avea el nevoie de altceva decât de pânza pe
care o tăiase spre a-și coperi patul și masa, și pe care, din câteva
împunsături de ac, ușor o putea înnădi la loc?
Când însă se duse spre țărm, își dete seama ca soarele îi
scorojise lemnul, ce se afla găurit pe locuri de mai înainte chiar – găuri pe
care le astupase cum putuse la plecarea lui din Sulina – și că acum acest lemn
îi rămânea în mâini.
Și fiindcă în zadar își tot aștepta liberarea, ea
nemaisosindu-i, dânsul se opri la gândul să-și facă o altă luntre, cu scânduri
smulse de prin odăi.
Această lucrare pe care o și începu, și ce-l duse la
sfârșitul lui octomvrie, nu-i fu însă de vreun folos: Eros, ajutat de Eol, îi
pregăti cumplita dezamăgire să i-o răpească de pe țărm tocmai în seara când o
dedese gata și să i-o zdrobească de stânci.
Thalassa trebuia dar să-și îndeplinească osânda, să
rămână robul și totdeodată împăratul insulei, și, uitându-se cu ochii țintă în
golul ce i se deschidea în față, să întindă asupră-i urzeala pe care era
preursit – întocmai ca Dumnezeu – să țeasă lumile închipuirii.
Dar o dată cu timpul care se scurgea, scădea și dorul lui
de a se întoarce la vreun țărm. El se deda cu grozăvia și cu frumusețea
insulei, și corăbiile ce treceau în largul mării nu-l mai furau către nici un
țărm…
Ele treceau, lăsau dâre pe
luciul apei, însă atât corăbii cât și dâre se ștergeau, pe când apusurile ce se
înecau tot mai mult în nori șiruitori de sânge îmbrânceau pe Thalassa în roșia
epodă a vârstei de flăcări...
No comments:
Post a Comment